Nu-ti condamna copilul la boală!

Ce fel de oameni aduc pe lume un copil și apoi îl batjocoresc de parcă le-ar fi dușman? Ce fel de oameni dau naștere unui pui sănătos și apoi fac tot posibilul să-l condamne la o viață de boală, de suferință și ostracizare? Ce fel de oameni maturi se lasă pradă obsesiei lui ”zece pe linie” și ajung să își maltrateze copilul pe altarul științei și al carierei?
Ce fel de oameni își întâmpină adolescentul cu ”Ce ai făcut la școală?” și trec cu vederea poziția cocoșată cifotic, umărul strâmb de scolioză sau gaura adâncă făcută de coloana vertebrală în zona lombară? 



Ce fel de oameni îndeasă banii cash în mâna unei fete de 12 ani să-și ia ”ce vrea ea” de mâncare la școală și ce fel de oameni se lasă încălecați de copii și dau cu cardul în stânga și în dreapta ca să le satisfacă toate mofturile de dulciuri?
Ce fel de oameni își țin copiii în casă, cu botul în teme, departe de orice formă de mișcare existentă pe planetă?

Oameni răi? Oameni care își urăsc progeniturile?

Nici vorbă.

Bogați sau săraci, mai tineri sau mai bătrâiori, celebri sau nu, culți sau fără pic de școală, părinții sunt oameni care vor totul pentru copiii lor, oameni care și-ar da viața într-o secundă ca s-o salveze pe-a micuțului, oameni care muncesc 12-14 ore pe zi în numele copilului și al familiei.
Oameni care vor atât de multe pentru cei mici încât ajung să-i strice înainte de pragul adolescenței fără să realizeze ce fac.
Oameni care pierd noțiunea firescului și noțiunea echilibrului în disperarea de a le asigura celor mici un viitor.

 Avem o generație de pre-adolescenți bolnavă fizic și psihic, cu peste jumătate dintre copii condamnați la dureri și tratamente medicale înainte de majorat, o generație creată bucată cu bucată de părinți.
 Nu e treaba societății să prindă copilul de guler, să-l ducă la ușa părinților, să-l pună capră și să le arate scolioza cu degetul.
 Nu e treaba școlii să verifice elevul la numărul de kilograme, să-i smulgă dulciurile din pachețel sau să fluture steagul roșu de alertă că-i crapă inima în piept.
 Nu e treaba profesorilor de sport de la școală să facă antrenamente personale cu fiecare caz în parte sau să țină seminarii de nutriție și responsabilitate familiilor.

E treaba părinților să aducă o doză de firesc și echilibru în viața copiilor. E datoria lor, că de-aia sunt părinți, și nu există nicio scuză pentru cei care își condamnă fiii și fiicele la boală.
Obezitatea nu ucide repede și nu-și strigă letalitatea în gura mare cum face cancerul. În fața ei nu reacționează categoric nicio mamă, cu pocneli, urlete și amenințări, așa cum face-o dacă ar afla că puștiul de 10 ani fumează. Obezitatea nu strânește reacții violente din partea taților așa cum ar face-o vestea că fiica a fost agresată fizic de un factor necunoscut.

Nu există scuză pentru părinții care își distrug copiii pe altarul unui viitor luminos, cu munți de bani și cariere de invidiat.
Nu-ți trebuie bani ca să alergi cu cel mic în parc sau să te miști de mână cu el în mijlocul sufrageriei. Nu-ți trebuie funcție importantă în societate ca să spui un NU hotârât în supermarket când vine vorba de alimente și băuturi nocive. Nu-ți trebuie multe școli și masterate ca să înțelegi că lâncezeala fizică strică o mașinărie desenată prin ADN să fie în mișcare.

 Ești părinte? Privește-ți copilul cu atenție. Are cocoașă? Are coloana strâmbă? E buflei peste medie? Are genunchii adusi spre interior? Bazinul prea în față? Curbura lombară adâncă? E trist și retras? E agresiv și agitat? Nu-l strica de tot. Fă ceva cu el. Pentru el.

P.S: În ziua de azi aproape toate sălile de sport au programe speciale pentru copii.